Ursi

Mina Petrila, la inchidere.

 Nu e mare lucru, se inchide mina, la urma urmei ce mare branza, nu mai mor oameni striviti de blestematul ala de carbune, nu mai poluam aerul cu dioxid de carbon, minerii isi fac pensiuni, dau mancare si bautura turistilor, iau bani, iarba-i verde. Problema minerilor e nu ca se inchide mina ci ca li se inchide Minele, ceea ce ajung ei sa fie acolo, in subteran, unde regulile lumii de-afara sunt suspendate, unde ori esti ori nu esti, unde nu e loc decat pentru un pic de lumina dar atat cat e e suficient ca sa-l vezi pe cel de langa tine. O camaraderie rara la suprafata. Mina ca si oricare alt lucru care iti poate aduce sfarsitul si in care respiri si aerul din plamanii celui de langa tine avea, atat cat am putut eu intelege, darul de a scoate lucrurile bune din fiecare om care intra in subteran. Asta mi s-a parut ca pierd minerii si asta mi s-a parut ca regreta.

                                       

De ce a trebuit sa fiu nesimtit

       Poate e tatal unuia dintre copiii din poza, poate dirigintele sau un profesor de la  clasa lor.
Barbatul vine la mine cu ochii aproape in lacrimi: "De ce faci poze aici, nu mai fa poze!" Stau un pic si ma gandesc daca voi fi atacat, scuipat, daca mai sar si altii? Asa ca las vocea cat pot de mica: "Pentru ca e un moment..." si ma gandesc ca am raspuns ca Andrei StieElCareAndrei. "Esti un nesimtit, d-aia faci poze! Ca sa le vinzi si sa faci bani din durerea oamenilor" . Simt ca ar trebui sa fac dracului ceva altfel o sa faca omul asta suparat ceva. Simt si ca sunt nedreptatit si judecat sumar dar si ca timpul e cam scurt si n-o sa-mi permita sa dezvolt subiectul. Proasta decizie, pun o intrebare la care se raspunde prin da sau nu:  "Arat eu a nesimtit?" Omul se hotareste repede: DA!. Si pleaca fara sa-mi dea ragazul sa-i spun de ce am facut poza asta. Scriu aici:
       

Pentru ca eu cred ca daca nu ar fi poza asta nimeni nu ar scrie cum au crescut, peste noapte, peste o fututa de noapte, niste copii de 15 ani inghitind lacrimi si frica si tristete. Nimeni nu ar scrie cum si-au infipt picioarele in proasta asta de viata. Nimeni nu va vedea acesti copii tinandu-se in brate, impartind si inmultind durerea. Ori doi, ori trei, ori zece. N-au avut de ales pentru ca niciun parinte nu vrea sa-si vada copiii cum se fac oameni mari in doua ore. Pentru ca asta doare al dracului. Asta e momentul pe care n-am stiut sa-l explic.

Iarta-ma, omule, a TREBUIT sa fiu nesimtit pentru ca era mult prea important, trist si frumos sa-l pastrez numai pentru mine...


PS. In poza sunt cativa copii care au pierdut un coleg in incendiul de la Colectiv, chiar langa locatie.

Pelerinaj

imapp

Caldura mare

La Arges

Garda la Ponta

Waiting for the Zimbru

La Comana

Femei